Timp,

Câte rugăminţi de a te opri ai primit până acum, tu care eşti mai ancestral decat ancestralul, mai vechi decât universul, cel mai puternic şi cel mai necruţător...? Câte? Azi, intr-a nouăsprezecea zi a ploiosului octombrie te-aş ruga s-o iei la goană, să fugi ca gândul vreo doi ani de-acum inainte! Atât imi trebuie să mă imbăt cu nebunia tinereţii... Ştii, mi-a fost dat să vreau o minune demonică cu ochi veşnic sclipitori, cu aripi mincinoase, mi-a fost dat să vreau fără să am. Şi doar tu timp mă faci să-mi fie dor căci nu mai treci şi chinul mi-e tot mai dulce, mâinile lui blânde tot mai aproape in minte şi parcă ploapele obosite i se inchid mai des, de el mi-e dor. Ochii mei negrii sunt călători, visează, îl aduc lângă mine,îl sărut jucându-se cu imagini apuse, ii simt căldura molipsitoare si sângele alergând spre inima mea. Nu e nimic mai ucigător decât amintirea pielii sale unduindu-se in lumina soarelui de mai, ca un crin in bătaia vântului, nimic mai profund decât fierbinţeala gurii lui căutându-mi buzele in întunericul dansant al nopţii...nimic ca el. Gândul că este, cântecul respiraţiei sale pe gâtul meu gol şi vocea lui răsunându-mi in măduva oaselor mă linişteşte. Nu il vreau inapoi nici o secundă. Mi-e de ajuns să ştiu ca el, cel care mi-a invăţat buzele să vorbească, să simtă trăirea exatică pulsând in fiinţele noastre atât de diferite in identitatea lor, este neatins de mrejele iubirii adevărate...atât şi mi-e de ajuns. Te-aş mai ruga să nu mă uiţi pe 19 octombrie; zilele să le scurtezi de azi, căci greu mai trec şi toate mă dor.