incă o incercare de a scrie...

Sfarsit de septembrie. Frunzele copacilor aproape ingalbenite se clatina usor sub bataia vantului si cad… am crescut. Privesc pe fereastra; e o noua lume afara si inca nu stiu daca sa ma incumet sau nu sa o infrunt. Sunt singura, lipsita de chef si nu am nici macar o idée pentru a ma inveseli. Nu cunosc pe nimeni si nimeni nu ma cunoaste, dar asta e un lucru bun. Am vrut sa fug de lume, de trecut, de mine si iata-ma aici singura intr-un univers total necunoscut. Pot sa o iau de la zero… asta nu ar trebui sa ma bucure?

Am doua colege de apartament aparent simpatice. Ar mai fi si o a treia, dar nu am vazut-o pana acum. Imi imaginez ca petrece, asa cum face toata lumea in prima saptamana… alcool, tigari, iarba si sex daca esti putin norocos sau destul de lipsit de caracter/ cool incat sa imbeti o tipa si s-o regulezi in timp ce ea vomita cu capul in toaleta. Mda… urat peisaj, dar cam asta ti se poate intampla daca bei cu sticla sau din toate sticlele in perioada studentiei.

]Aberdeen: nu stiu ce caut aici, dar nu pot sa intorc timpul sau sa schimb prezentul. Sunt pe cont propriu acum si imi propun sa invat sa traiesc cu asta. Am un laptop nou, rabdare si multe planuri de viitor. Nu beau cafea, imi urasc trupul, in special picioarele;intotdeauna am crezut ca seamana cu niste trunchiuri de copaci batrani si scorojiti. De cand ma stiu mi-am dorit sa fiu slaba, dar iata-ma la 19 ani: o fata grasuta, zambitoare si atat. Imi place sa ascult muzica trista, se potriveste cu mine cu chipul meu pierdut in anonimat si fara sansa de scapare.

Credeam ca stiu ce inseamna sa iubesti, dar am realizat abia acum ca sunt o fire prea egocentrista pentru a fi capabila de un asemenea sentiment prin excelenta umil. E nevoie de multa ambitie sa poti iubi, ambitie si un ego mic, mic. Trebuie sa iti subminezi personalitatea, cred eu si asta cu siguranta, ar fi o greseala fatala.

(va urma...)

ploile

ascult stropii de ploaie prelingându-se pe ploapele mele
sfărâmaţi de puterea vântului
şi tac.
Frunzele toate se împotrivesc şi ele apoi se ascund zgribulite unele după ruşinea celorlalte,
E toamnă.
Cerul zbuciumat furtuni mocneşte şi arde
răsturnând cisterne de regrete pe potecile noastre.
ne impiedicăm ocazional
când surâsuri aleatorii ni se agaţă încăpăţânate de tălpi şi incearcă să ne desfacă şireturile
nu ne clătinăm, nu!
Nu poţi da timpul înapoi, frunzele încă zac adormite pe retina mea, dar n-o mai zgârie …
Nu-mi mai e frig fără tine.

cunosc

Cunosc.

m-a ameţit zornăitul privirii tale
şi am decis să agăţ de fiecare cui bătut in carnea mea
un crâmpei de iarbă
(iarbă verde verde)
pe care să ne întindem ocazional
când vântul ne bate prea tare
ca să ne dărâme visele.

Cunosc.

gurile însetate ale oraşului care ne înghit
ne mestecă plictisite
apoi ne scuipă cu scârbă pe străzi
lăsându-ne bucuroşi şi împreună în mijlocul unui ocean ameţit de prea multe vapoare.

Noi râdem şi râdem şi râdem… când întunericul ne sapă în nori drumurile încrucişate.

Staţii

Marea din ochii tăi mă îneacă.
Eu nu ştiu s-o opresc,
Iar potopul din noi se dezlănţuie
Nimicind vise şi oraşe de argint mult prea îndepărtate...
Rămân coji de seminţe ude de prea multă salivă amăruie
Cutii de bere schimonosite în palme crăpate de vânt
Rămânem noi... goi.
In centrul universului

Ne naştem din nou
Zero.

Proiect pentru lucrarea semestrială la Limba şi literatura romănă-semestrul al II-lea

"Totuşi, a putrezi e o experienţă comună. Toţi vom trece prin asta, chiar şi eu, deşi-mi închipui că va fi nevoie de un vierme cu multă râvnă ca să-şi facă simţită prezenţa." (Janette Winterson, "Sexul cireşilor")

A filozofa

Aud vapoare fumurii cum imi trec prin plămâni
Şi 3 pisici moarte zac pe autostradă
În timp ce eu dorm în gândurile tale, plictisită.
Mai bine ai tăcea!

E greu să fii om. Defapt nimeni nu e.

Am substituit descăzutul cu factorul1,
Nu, nu ştiu ce e aia ecuaţie.

Mă plouă de 10 minute,
Dar mi-e uscat sufletul şi mort.
(temperaturile peste 70 de grade dăuneză)

Nu gândeşti, ţi-am explicat de atâtea ori!
Ai rămas tot copil...

Noi...

Eu nu ştiu nimic, nimic când ochii tăi se revarsă în valuri mieroase pe chipul meu, nimic. Îmi place să uit când îmi invelesc sufletul cu pielea ta albă şi reconstruim universul, unul mic pe măsura noastră. Aici suntem doar noi doi şi valurile mării care ne cheamă. E linişte în lumea mea şi a ta, atât de linişte încât cred că îţi aud dragostea şuierându-mi pe la urechi, până se ascunde în mine. E nerăbdătoare şi nouă şi pură şi cântă şi vrea şi visează, apoi tace şi mă cunoşte, mută de uimire mă explorează toată. Ce cauţi? Ţi-ai rătăcit visele în mine şi ele hoinăresc adulmecând speranţe...suntem copii , dar mâinile noastre unite se ţin strâns şi visăm frumos la... mâine. Atât de departe e mâine, încât nici nu sunt sigură că-l vom putea prinde de-un picior vreodată, atât de departe e mâine, încât dacă-i dai drumul el fuge şi tu rămâi în azi, rămâi singur. Prezentul e continuu, nu are timp de răgaz, iar daca zăboveşti prea mult în el, nu-ţi mai dă drumul. Aşa că fugi, copile! Aleargă-l pe mâine, căci vine vremea...şi nu rămâne singur, hai să fugim împreună!

Crâmpei

-Ai venit, răsună stins vocea lui. Două cuvinte ce-i străbătură corpul, celulă cu celulă fură de ajuns să-i amintească atătea şi atâtea...
-Da... Am venit să te iau acasa, Alec şi n-ai să te poţi opune.
Băiatul asculta cu ochii pierduţi în mişcarea buzelor ei frumos conturate, atât de naturale, ale căror roşeaţă aducea cu savoarea unui măr tomnatic şi tăcea. Nu-i putea spune nu; mereu a avut o slăbiciune pentru ea, doar a fost singura...
-Ce, crezi c-o să te las cu ăştia?
-Ai rămas la fel de încăpăţânată... nu reuşeşte deloc să te stăpânească, nu?
-Tacă-ţi gura, nerecunoscătorule şi lasă-mă să te îmbrăţişez.
Alec închise ochii. Şuviţe lungi din părul ei negru îi atingeau faţa pierzându-l în cele mai halucinante fantezii. Ar fi putut să-şi dea duhul atunci, însă i-ar fi provocat ei o durere de nesuportat. Suferise prea mult, iar asta probabil ar fi impins-o spre vreun gest necugetat, un act de curaj, cum îl vedea ea.
Inspiră adânc, simţind parfumul ei atât de familiar. Încă ştia că femeia asta îi aparţine, că e a lui, dar n-o mai merită.
-Angela...
-Spune... Dar el nu avea ce. Ochii mari, strălucitori îl lăsau fără cuvinte. Ar fi vrut s-o sărute, să fugă cu ea departe, s-o închidă intr-un glob de sticlă şi s-o privească şi s-o privească... s-o facă iar numai a lui. Îşi ridică mâna şi i-o aşeză pe buze, plimbând degetul mare încet, dintr-o parte în alta. Ea îşi lăsă pleoapele să cadă lin, pierzând în neglijenţa unui gând, un şir de lacrimi. Se apropie uşor de chipul lui palid şi-şi zdrobi buzele de ale sale. Erau la fel de blânde, la fel de jucăşe şi pentru un moment, crezu că-i va putea reda culoarea cu un sărut. Atunci işi aduse aminte de prima lor apropiere, din timpul liceului. Erau atât de infantili, li se părea că orice îşi doresc pot atinge...habar nu aveau ce-i aşteaptă. Angela nu asimila ceea ce simţea, era prea pierdută, prea tânără ca să se oprească o secundă din nebunia vârstei şi să gândească. Ce rost ar fi avut? Oricum urma să o ia de la capăt... După câteva secunde, îşi despărţiră buzele, ca şi când ar fi vrut să păstreze firul imaginar de rouă ce îi lega.
Alec o privea. Şi-ar fi prelungit chinurile doar pentru asta, dar n-a putut. Prea multe păcate, prea multe minciuni îi incolţiseră sub piele şi acum înfloreau hrănindu-se cu viaţa din el. Îl devorau de câţiva ani şi era slăbit. Simţi trebuia să plece. Tânăra îl umări fără să scoată un sunet, era incapabilă să se exteriorizeze. Avea impresia că pieptul i se despică şi toate organele sunt sfâşiate de o lamă ascuţită. Îşi aşeză capul unde crezu că-i va mai găsi inima, dar nu auzi nimic. Era foarte uşor să moară şi ea atunci şi să se îndrepte împreună spre oceanul mut al sufletelor fără odihnă. L-ar fi iubit acolo cât pentru două eternităţi sau mai bine, dar n-ar fi fost de ajuns. Nici o dilatare a timpului nu-i potolea setea de adorare, nici măcar distanţe in ani lumină...