Noi...

Eu nu ştiu nimic, nimic când ochii tăi se revarsă în valuri mieroase pe chipul meu, nimic. Îmi place să uit când îmi invelesc sufletul cu pielea ta albă şi reconstruim universul, unul mic pe măsura noastră. Aici suntem doar noi doi şi valurile mării care ne cheamă. E linişte în lumea mea şi a ta, atât de linişte încât cred că îţi aud dragostea şuierându-mi pe la urechi, până se ascunde în mine. E nerăbdătoare şi nouă şi pură şi cântă şi vrea şi visează, apoi tace şi mă cunoşte, mută de uimire mă explorează toată. Ce cauţi? Ţi-ai rătăcit visele în mine şi ele hoinăresc adulmecând speranţe...suntem copii , dar mâinile noastre unite se ţin strâns şi visăm frumos la... mâine. Atât de departe e mâine, încât nici nu sunt sigură că-l vom putea prinde de-un picior vreodată, atât de departe e mâine, încât dacă-i dai drumul el fuge şi tu rămâi în azi, rămâi singur. Prezentul e continuu, nu are timp de răgaz, iar daca zăboveşti prea mult în el, nu-ţi mai dă drumul. Aşa că fugi, copile! Aleargă-l pe mâine, căci vine vremea...şi nu rămâne singur, hai să fugim împreună!