sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Mai scriu din cand in cand

In copilarie, obisnuiam sa urasc un tablou infatisand luna ce-i lumina unui om calea spre moara. Tabloul, neinramat, atarna nestingherit de privirile mele pline de dispret pe perele din sufrageria parintilor si atat de tare il uram pentru ca nu intelegeam ce cauta acolo, intr-un decor in care nu se potrivea nicicum. Adeseori ma gandeam ca mama ar fi trebuit sa aleaga o pictura cu un cromatism cald, vesel care sa insufleteasca micuta camera de zi. Ani la rand i-am rugat pe parintii mei sa il dea jos de pe perete, dar niciodata nu m-au ascultat … Era un cadou primit de la pictorul care locuia in apartamentul de deasupra, era… o amintire. Si acum dupa atatia ani, omul ce-si cauta drumul spre moara e tot acolo, la loc de cinste in sufrageria noastra. Inteleg acum ca oamenii au nevoie de amintiri ca sa-si hraneasca sufletul. Amintirile te ajuta sa te regasesti cand esti pierdut de tine. Niciodata nu as putea trai fara amintiri. Vreau sa imi amintesc toate momentele in care am plans, in care am ras, in care am simtit ca nu pot fi mai fericita decat la momentul respectiv. Vreau sa imi amintesc cum a durut cand sufletul meu se lasa tarat in mocirla demonica a alegerilor mele gresite…si sa nu le mai repet, vreau sa imi amintesc toate iubirile pe care le-am trait pentru ca sunt parti din sufletul meu. Asa se zbate sufletul cautand raspunsuri, precum omul din tabloul din sufragerie . Traiesti iubiri care te vor mistui ani buni, le vei purta cu tine, le vei purta cu lehamite, dar de fiecare data cand vei avea ocazia sa te descotorosesti de ele, ca de paltonul acela vechi cu captusala mancata de molii, de fiecare data cand vei fi in fata ghenei, te vei opri. Vei pune paltonul la loc in dulap si amintirea o vei ascunde si mai adanc inauntrul tau. Niciodata nu ai sa uiti, oricat de departe, oricat de mult timp ar trece peste tine, in mintea ta totul se va fi intamplat ieri. Asa mistuie un sentiment neimplinit, o dezamagire sau o incertitudine. Tu nu ai sa intelegi niciodata de ce, de ce nu pe tine, de ce nu azi, de ce …

marți, 23 octombrie 2012

Da/Nu

Timpule, toate le vindeci, toate la dai uitarii! Azi ploua… si simt cum totul amorteste sub stropii marunti ce tes un covor de ganduri in spatele ferestrei mele. Fiecare zi e o decizie din ce in ce mai importanta pentru ce va veni. Fiecare da, fiecare nu imi slefuiesc ziua de maine. A devenit atat de mecanic sa spun da sau nu , incat nu mai stiu ce inseamna cuvintele astea doua, atat de scurte, dar atat de puternice. Un da, poate schimba lumea… cliseu, dar se dovedeste din ce in ce mai adevarat. Orice secunda conteaza azi, totul se deplaseaza atat de rapid, iar eu, oricat as incerca nu pot sa tin pasul cu viata. Uneori vad ca totul se petrecere in fata mea, ma vad pe mine, facand alegeri gresite, razand, plangand, iubind si nu pot face nimic pentru a ma opri. De parca scenariul e cu un pas inaintea regizorului care vrand, nevrand se transforma in spectator. Nu am invatat nimic si parca gresesc , pe zi ce trece, mai mult si mai mult. Pentru ca te iubesc, pentru ca stiu ca orice ar fi, tu o sa fii acolo si o sa ma ridici. Nu cunosc, mi-e teama de orice concret, de orice ar putea sa ma trezeasca la realitate si eu, eu nu vreau sa vad lumea cu ochii mintii, eu traiesc in cele mai dulci ascunzisuri ale realitatii, in cotloanele stiute doar de mine si nu vreau sa stiu altceva decat ce stie sufletul meu. Sufletul meu… care se zbate in mocirla creata tot de mine special pentru a-l rani pentru ca trebuie sa simtim amandoi tot ce inseamna durerea pentru a putea fi fericiti, eu si sufletul meu, impreuna. Sunt egoista, doar tanjesc dupa absolut, dupa perfect, nimic nu ma multumeste si ma indepartez din ce in ce mai mult de mine insami. Am trei oglinzi,dar le ocolesc cum stiu eu mai bine: una in dormitor, in care ma vad fugitiv dimineata, una in baie pe care nu o iau prea mult in seama si oglinda mica cu picior… acum asezata pe pervazul din sufragerie, imi vad umarul drept dezgolit in ea, doar ca sa stiu ca mai sunt aici, sa nu ma simt singura fara mine, atat de egoista sunt! Defapt, sunt singura, singura, nu conteaza cine imi tine de urat, sunt singura.

vineri, 15 iunie 2012

In aeroport

10 iunie 2012. Azi am tras linie, am inmultit, am impartit, am adunat, dar am si scazut. Ma intorc acasa dupa noua luni petrecute intr-o alta lume, lume uneori cruda si neiertatoare, alteori primitoare si calda. Ma intorc acasa… nici nu mai stiu ce inseamna acasa. Pana ieri acasa devenise camera A din apartamentul 101, da, asa numeam acea incapere in care mi-a fost atat de frica sa dorm la inceput. E uimitoare puterea omului de a se adapta la nou…e greu sa te muti la alta scoala sau in alt oras, sa iti schimbi locul de munca, daramite sa te muti de pe o zi de alta in alta tara in care nu cunosti pe nimeni, doar cu doua geamantane… Fie vorba intre noi, eu abia le-am carat si p-alea, noroc ca am avut intariri. Te muti si dintr-o data boom! Totul se schimba. Nicaieri nu mai miroase a mancarea mamei, oamenii pe strada sunt noi cu totii si niciunul nu iti da senzatia de déjà vu de odinioara, pana si mancarea are alt gust. Imi amintesc prima dimineata in care m-am trezit in Aberdeen si am privit pe fereastra… Straduta asfaltata si blocul piersiciu din fata mea usor impopotonat de preferintele fiecarui locatar in materie de draperii, avea sa fie inlocuit de un camin studentesc in forma de L cu sapte blocuri aproape identice, in a carui curte cu gazon tronau impunatoare patru tarcuri de biciclete. Cred ca acela a fost momentul decisiv, atunci mi-am dat seama unde sunt… aveam sa descopar mai tarziu ce caut acolo. Prima saptamana s-a scurs incet, iar timpul mi-a picurat printre degete in timp ce stateam inchisa in camera. Prin geamul usor patat de stropii de ploaie tipic scotiana razbea sunetul boxelor ultra performante ale colegilor mei de camin. Nu as putea spune ca imi displacea. Vuietul infundat din cauza ferestrei imi pulsa si mie prin vene, ma facea sa simt ca aici se simte si se traieste intens asa cum probabil ar fi trebuit sa o fac si eu. Dar ceva ma tinea inchisa acolo in linistea mea imperfecta, ceva imi spunea nu. Tastele laptopului ticaiau aproape in continuu fara prea mult fond deseori. Niciodata nu mi-a placut sa dau explicatii…poate si de asta am plecat, sau nu. Ar fi un cliseu sa spun ca vroiam sa ma gasesc pe mine, sa fim seriosi, ma gasesc de fiecare data cand ma uit in oglinda, dar apoi ma mai pierd. E uman sa nu fii constant, sa-ti schimbi grupul de prieteni, sa nu te poti decide ce bluza vrei sa porti maine, sa nu stii ce sa alegi cand ai mai multe variante. Eram si inca sunt la varsta in care de abia descopar lumea din jur, cum as putea sa ma descifrez pe mine? Pai nu m-as plictisi apoi sa ma stiu asa pe de rost? Eu cred ca da. De multe ori fac lucruri pe care nu le inteleg nici macar eu si asta ma sperie. Poate e doar adevaratul meu sine care se zbate sa doboare gratiile moralei si educatiei parintesti, poate eu chiar sunt intr-adevar definita de acele lucruri pe care le fac aproape in mod inconstient. Furia, gelozia, ura, dorinte ascunse toate incropate in esenta mea zbiara inflacarate sa iasa la lumina. Le tin cu greu in frau si uneori nici nu prea reusesc. Una dintre ele pune stapanire pe mine si atunci nu mai cunosc ratiunea limpede, doar impulsul, de multe ori prostesc si inflacarat care ma conduce cu siguranta spre esec. Am 20 de ani abia impliniti si fiecare zi se presupune a fi un pas spre maturizare, spre cunoastere… dar eu uneori simt ca e doar o lupta cu timpul. In fiecare zi astept sa treaca timpul ca sa fac ceva deja stabilit. Urasc orarele, rutina, tabieturile… nu suport sa stau la semafor sau la coada, nu-mi plac lifturile, nu pot sa astept cand cineva intarzie, nu merg la restaurant doar ca sa nu astept cateva zeci de minute dupa mancare. Unii ar spune ca sunt pretentioasa, poate chiar fixista, mult prea nervoasa. Nu vreau sa imi irosesc viata si atat! E dreptul meu sa imi folosesc timpul asa cum vreau si sa profit de el la maxim. Sunt egoista, plangacioasa, schimbatoare, naiva de multe ori, slaba de inger… de atatea ori as da timpul inapoi! Uneori nu imi inteleg rostul. De ce? De ce traiesc? Imi e greu sa cred ca sunt atat de banala incat voi avea o slujba decenta, voi trai cat traieste un om normal, voi avea nepoti, dupa care ma voi duce in lumea celor drepti cu o inmormantare frumoasa si pomana imbelsugata. Nu! Urasc tiparele, iar incadrarea intr-unul dintre ele ar fi ucigatoare. Vreau sa traiesc putin, dar sa vad mult… vreau sa fiu frumoasa, tanara si plina de viata. Vreau ca lumea sa ma tina minte indiferent cum. Nu tin mortis sa isi aminteasca cineva de mine ca de un om bun, vreau doar ca multi sa ma tina minte pentru orice lucru marunt. Sa fiu de neuitat… prin orice detaliu care ma defineste si ma face sa fiu Eu!

luni, 19 decembrie 2011

incă o incercare de a scrie...

Sfarsit de septembrie. Frunzele copacilor aproape ingalbenite se clatina usor sub bataia vantului si cad… am crescut. Privesc pe fereastra; e o noua lume afara si inca nu stiu daca sa ma incumet sau nu sa o infrunt. Sunt singura, lipsita de chef si nu am nici macar o idée pentru a ma inveseli. Nu cunosc pe nimeni si nimeni nu ma cunoaste, dar asta e un lucru bun. Am vrut sa fug de lume, de trecut, de mine si iata-ma aici singura intr-un univers total necunoscut. Pot sa o iau de la zero… asta nu ar trebui sa ma bucure?

Am doua colege de apartament aparent simpatice. Ar mai fi si o a treia, dar nu am vazut-o pana acum. Imi imaginez ca petrece, asa cum face toata lumea in prima saptamana… alcool, tigari, iarba si sex daca esti putin norocos sau destul de lipsit de caracter/ cool incat sa imbeti o tipa si s-o regulezi in timp ce ea vomita cu capul in toaleta. Mda… urat peisaj, dar cam asta ti se poate intampla daca bei cu sticla sau din toate sticlele in perioada studentiei.

]Aberdeen: nu stiu ce caut aici, dar nu pot sa intorc timpul sau sa schimb prezentul. Sunt pe cont propriu acum si imi propun sa invat sa traiesc cu asta. Am un laptop nou, rabdare si multe planuri de viitor. Nu beau cafea, imi urasc trupul, in special picioarele;intotdeauna am crezut ca seamana cu niste trunchiuri de copaci batrani si scorojiti. De cand ma stiu mi-am dorit sa fiu slaba, dar iata-ma la 19 ani: o fata grasuta, zambitoare si atat. Imi place sa ascult muzica trista, se potriveste cu mine cu chipul meu pierdut in anonimat si fara sansa de scapare.

Credeam ca stiu ce inseamna sa iubesti, dar am realizat abia acum ca sunt o fire prea egocentrista pentru a fi capabila de un asemenea sentiment prin excelenta umil. E nevoie de multa ambitie sa poti iubi, ambitie si un ego mic, mic. Trebuie sa iti subminezi personalitatea, cred eu si asta cu siguranta, ar fi o greseala fatala.

(va urma...)

marți, 25 octombrie 2011

ploile


ascult stropii de ploaie prelingându-se pe ploapele mele
sfărâmaţi de puterea vântului
şi tac.
Frunzele toate se împotrivesc şi ele apoi se ascund zgribulite unele după ruşinea celorlalte,
E toamnă.
Cerul zbuciumat furtuni mocneşte şi arde
răsturnând cisterne de regrete pe potecile noastre.
ne impiedicăm ocazional
când surâsuri aleatorii ni se agaţă încăpăţânate de tălpi şi incearcă să ne desfacă şireturile
nu ne clătinăm, nu!
Nu poţi da timpul înapoi, frunzele încă zac adormite pe retina mea, dar n-o mai zgârie …
Nu-mi mai e frig fără tine.

marți, 27 septembrie 2011

cunosc

Cunosc.

m-a ameţit zornăitul privirii tale
şi am decis să agăţ de fiecare cui bătut in carnea mea
un crâmpei de iarbă
(iarbă verde verde)
pe care să ne întindem ocazional
când vântul ne bate prea tare
ca să ne dărâme visele.

Cunosc.

gurile însetate ale oraşului care ne înghit
ne mestecă plictisite
apoi ne scuipă cu scârbă pe străzi
lăsându-ne bucuroşi şi împreună în mijlocul unui ocean ameţit de prea multe vapoare.

Noi râdem şi râdem şi râdem… când întunericul ne sapă în nori drumurile încrucişate.

joi, 16 iunie 2011

Staţii

Marea din ochii tăi mă îneacă.
Eu nu ştiu s-o opresc,
Iar potopul din noi se dezlănţuie
Nimicind vise şi oraşe de argint mult prea îndepărtate...
Rămân coji de seminţe ude de prea multă salivă amăruie
Cutii de bere schimonosite în palme crăpate de vânt
Rămânem noi... goi.
In centrul universului

Ne naştem din nou
Zero.

sâmbătă, 7 mai 2011

Proiect pentru lucrarea semestrială la Limba şi literatura romănă-semestrul al II-lea

"Totuşi, a putrezi e o experienţă comună. Toţi vom trece prin asta, chiar şi eu, deşi-mi închipui că va fi nevoie de un vierme cu multă râvnă ca să-şi facă simţită prezenţa." (Janette Winterson, "Sexul cireşilor") video

luni, 18 aprilie 2011

A filozofa

Aud vapoare fumurii cum imi trec prin plămâni
Şi 3 pisici moarte zac pe autostradă
În timp ce eu dorm în gândurile tale, plictisită.
Mai bine ai tăcea!

E greu să fii om. Defapt nimeni nu e.

Am substituit descăzutul cu factorul1,
Nu, nu ştiu ce e aia ecuaţie.

Mă plouă de 10 minute,
Dar mi-e uscat sufletul şi mort.
(temperaturile peste 70 de grade dăuneză)

Nu gândeşti, ţi-am explicat de atâtea ori!
Ai rămas tot copil...