Tomberon

Ţipete sadice răsună din cutia de lapte cu 0,1% grăsimi
Am uitat să gustăm minunile nemeritate ale oxigenului
Ne imbatam cu parfumurile ţevilor de eşapament,
Fumul deja ancestral al giganţilor industriali, geamătele dioxidului de carbon...
Razele platinate izbesc cu ură ceolofanele din tomberonul din fata blocului,
Din spatele blocului
De dupa colt
De langa tine
Din tine
Înotâm printre ouă putrede, ambalaje colorate, tampoane folosite, zâmbete pasteurizate...
Visăm să trăim mâine ca ieri, dar suntem prinşi în plastifiatul azi

TU

Atingerile tale roşiatice mă fac să vribrez
Îţi cer făţarnic să te opreşti, când defapt...
Aş vrea mai mult şi mai mult din carnea ta,
În fiecare gură de aer, pe care o inspir cu nesaţ
Mă ascund pe mine vampirizând fiecare sărut triunghiular cu gesturi tandre, false
Aş suge din tine fiecare picătură de sânge, poate chiar şi excitabila măduvă a oaselor,
Pe care tu mi-o refuzi de fiecare dată subtil.
Te implor să mă loveşti vanilat, să mă imbraci in aripi acide de fluture,
Să-mi dai tot!

Continuare

Totuşi toate lucrurile bune au un sfârşit, aşa şi prietenia noastră care s-a stins încet, încet transformându-se intr-o posesivitatea dulceagă uneori absurdă şi mereu inexplicabilă. Devenisem din ce în ce mai inchişi unul faţă de celălalt, ascunzându-ne privirile pofticioase in spatele cuvintelor dure pe care ni le adresam fără rost, doar de dragul de a face un schimb de replici. De fapt, situaţia era din ce in ce mai tensionată, intrucât ne exercitam nişte drepturi nescrise unul asupra celuilalt, drepturi ce veneau de la sine, drepturi pe care numai doua fiinţe care se aveau atât de mult le puteau percepe.
Anul şcolar era pe sfârşite. Gândul că nu-ţi voi mai auzi răsuflarea timp de opt ore in fiecare zi îmi apăsa pieptul secundă după secundă şi mă făcea să-mi doresc pentru prima dată ca şcoala să nu se mai termine. Ştiam de la inceput că o vacanţă de trei luni inseamnă mult timp... 90 de zile fără să te văd, fără să te ating, fără să mă imbăt cu mirosul de tutun al hainelor tale, 90 de zile in care va fi numai noapte. Chiar şi acum când scriu rândurile astea obosite, fără sens mi-e dor de prietenul şi iubitul meu pe care-l vreau inapoi...Mi-e dor să ne fie dor unul de altul, mi-e dor.
Timpul se scurgea lent. Adesea avem impresia ca ceasul stă in loc şi parcă pentru câteva clipe şi bătăile inimii mele incetau, provocându-mi dureri ale pieptului care-mi părea că se despică in două.Aş putea continua spunând că una din cele două părţi iţi aparţine şi că te vrea cu disperare, dar aş minţi... Pieptul meu intreg te invoca in orice moment, in orice vis, in orice gând; intreaga mea făptura tânjea după apropierea ta egoistă şi nesăţioasă, pe care insă mi-era imposibil s-o mai pretind. Regretam prin suspine şi nopţi de veghe interminabile faptul că imi negasem dreptul de a gusta cu adevărat din pasiunea născută intre noi şi nu-mi doream decât să zbor până la tine, măcar intr-un vis. Din nefericire tu mă pedepseai atât de tare incâ mi te refuzai chiar şi in vise, chiar dacă eu adormeam in fiecare noapte cu chipul tau in gând, filmele nocturne îmi erau stranii şi de multe ori de nedescifrat.
Zilele treceau lent, scriind peste intreg trupul meu numele tau banal pe care imi doream să-l uit, dar mi-l aminteam inconştient, detestându-l din ce în ce mai mult. Nu ştiam nimic de tine, nimic de noi aş putea spune chiar nimic despre mine; mintea mea era un amalgam de sentimente , frustrări, idei, dorinţe care nu se concretizau deloc, în nici un fel. Nu mă căutai, nu te căutam... şi totuşi din creierul mea pălea in fiecare zi ideea că despărţirea vindecă orice rană sau că ochii care nu se văd....Realizam că nimic şi nimeni nu te va putea şterge din mine... eram una şi aceeaşi persoană.

Joc

Tocul pantofului meu
înoată intr-un poem smântânos, acela
pe care mi l-ai scris tu pe piele, când ne jucam în alb
Iar eu plutesc in derivă,
pe o scândură arsă, innegrită
Şi totuşi tânjesc dupa coloana ta vertebrală
fracturabilă cu un simplu sărut

Dimineaţă

Minunile răsăritului albastru s-au evaporat în fumul de ţigară
Între noi rămâm ploile reci,
Murdare,
Uşile inchise prin ochii tăi negrii,
Visele aromate,
Cuvintele de vanilie...
Nu mai pâlpâie in tine strigătul lumânărilor de veghe, de prima dată
Miroase a gândurile tale imbecile, sperând la noi.
Cădem in sus sper infinitul dezamăgirii
Mă uiţi amintindu-ţi de mine in fiecare ceaşcă de cafea