Da/Nu

Timpule, toate le vindeci, toate la dai uitarii! Azi ploua… si simt cum totul amorteste sub stropii marunti ce tes un covor de ganduri in spatele ferestrei mele. Fiecare zi e o decizie din ce in ce mai importanta pentru ce va veni. Fiecare da, fiecare nu imi slefuiesc ziua de maine. A devenit atat de mecanic sa spun da sau nu , incat nu mai stiu ce inseamna cuvintele astea doua, atat de scurte, dar atat de puternice. Un da, poate schimba lumea… cliseu, dar se dovedeste din ce in ce mai adevarat. Orice secunda conteaza azi, totul se deplaseaza atat de rapid, iar eu, oricat as incerca nu pot sa tin pasul cu viata. Uneori vad ca totul se petrecere in fata mea, ma vad pe mine, facand alegeri gresite, razand, plangand, iubind si nu pot face nimic pentru a ma opri. De parca scenariul e cu un pas inaintea regizorului care vrand, nevrand se transforma in spectator. Nu am invatat nimic si parca gresesc , pe zi ce trece, mai mult si mai mult. Pentru ca te iubesc, pentru ca stiu ca orice ar fi, tu o sa fii acolo si o sa ma ridici. Nu cunosc, mi-e teama de orice concret, de orice ar putea sa ma trezeasca la realitate si eu, eu nu vreau sa vad lumea cu ochii mintii, eu traiesc in cele mai dulci ascunzisuri ale realitatii, in cotloanele stiute doar de mine si nu vreau sa stiu altceva decat ce stie sufletul meu. Sufletul meu… care se zbate in mocirla creata tot de mine special pentru a-l rani pentru ca trebuie sa simtim amandoi tot ce inseamna durerea pentru a putea fi fericiti, eu si sufletul meu, impreuna. Sunt egoista, doar tanjesc dupa absolut, dupa perfect, nimic nu ma multumeste si ma indepartez din ce in ce mai mult de mine insami. Am trei oglinzi,dar le ocolesc cum stiu eu mai bine: una in dormitor, in care ma vad fugitiv dimineata, una in baie pe care nu o iau prea mult in seama si oglinda mica cu picior… acum asezata pe pervazul din sufragerie, imi vad umarul drept dezgolit in ea, doar ca sa stiu ca mai sunt aici, sa nu ma simt singura fara mine, atat de egoista sunt! Defapt, sunt singura, singura, nu conteaza cine imi tine de urat, sunt singura.

In aeroport

10 iunie 2012. Azi am tras linie, am inmultit, am impartit, am adunat, dar am si scazut. Ma intorc acasa dupa noua luni petrecute intr-o alta lume, lume uneori cruda si neiertatoare, alteori primitoare si calda. Ma intorc acasa… nici nu mai stiu ce inseamna acasa. Pana ieri acasa devenise camera A din apartamentul 101, da, asa numeam acea incapere in care mi-a fost atat de frica sa dorm la inceput. E uimitoare puterea omului de a se adapta la nou…e greu sa te muti la alta scoala sau in alt oras, sa iti schimbi locul de munca, daramite sa te muti de pe o zi de alta in alta tara in care nu cunosti pe nimeni, doar cu doua geamantane… Fie vorba intre noi, eu abia le-am carat si p-alea, noroc ca am avut intariri. Te muti si dintr-o data boom! Totul se schimba. Nicaieri nu mai miroase a mancarea mamei, oamenii pe strada sunt noi cu totii si niciunul nu iti da senzatia de déjà vu de odinioara, pana si mancarea are alt gust. Imi amintesc prima dimineata in care m-am trezit in Aberdeen si am privit pe fereastra… Straduta asfaltata si blocul piersiciu din fata mea usor impopotonat de preferintele fiecarui locatar in materie de draperii, avea sa fie inlocuit de un camin studentesc in forma de L cu sapte blocuri aproape identice, in a carui curte cu gazon tronau impunatoare patru tarcuri de biciclete. Cred ca acela a fost momentul decisiv, atunci mi-am dat seama unde sunt… aveam sa descopar mai tarziu ce caut acolo. Prima saptamana s-a scurs incet, iar timpul mi-a picurat printre degete in timp ce stateam inchisa in camera. Prin geamul usor patat de stropii de ploaie tipic scotiana razbea sunetul boxelor ultra performante ale colegilor mei de camin. Nu as putea spune ca imi displacea. Vuietul infundat din cauza ferestrei imi pulsa si mie prin vene, ma facea sa simt ca aici se simte si se traieste intens asa cum probabil ar fi trebuit sa o fac si eu. Dar ceva ma tinea inchisa acolo in linistea mea imperfecta, ceva imi spunea nu. Tastele laptopului ticaiau aproape in continuu fara prea mult fond deseori. Niciodata nu mi-a placut sa dau explicatii…poate si de asta am plecat, sau nu. Ar fi un cliseu sa spun ca vroiam sa ma gasesc pe mine, sa fim seriosi, ma gasesc de fiecare data cand ma uit in oglinda, dar apoi ma mai pierd. E uman sa nu fii constant, sa-ti schimbi grupul de prieteni, sa nu te poti decide ce bluza vrei sa porti maine, sa nu stii ce sa alegi cand ai mai multe variante. Eram si inca sunt la varsta in care de abia descopar lumea din jur, cum as putea sa ma descifrez pe mine? Pai nu m-as plictisi apoi sa ma stiu asa pe de rost? Eu cred ca da. De multe ori fac lucruri pe care nu le inteleg nici macar eu si asta ma sperie. Poate e doar adevaratul meu sine care se zbate sa doboare gratiile moralei si educatiei parintesti, poate eu chiar sunt intr-adevar definita de acele lucruri pe care le fac aproape in mod inconstient. Furia, gelozia, ura, dorinte ascunse toate incropate in esenta mea zbiara inflacarate sa iasa la lumina. Le tin cu greu in frau si uneori nici nu prea reusesc. Una dintre ele pune stapanire pe mine si atunci nu mai cunosc ratiunea limpede, doar impulsul, de multe ori prostesc si inflacarat care ma conduce cu siguranta spre esec. Am 20 de ani abia impliniti si fiecare zi se presupune a fi un pas spre maturizare, spre cunoastere… dar eu uneori simt ca e doar o lupta cu timpul. In fiecare zi astept sa treaca timpul ca sa fac ceva deja stabilit. Urasc orarele, rutina, tabieturile… nu suport sa stau la semafor sau la coada, nu-mi plac lifturile, nu pot sa astept cand cineva intarzie, nu merg la restaurant doar ca sa nu astept cateva zeci de minute dupa mancare. Unii ar spune ca sunt pretentioasa, poate chiar fixista, mult prea nervoasa. Nu vreau sa imi irosesc viata si atat! E dreptul meu sa imi folosesc timpul asa cum vreau si sa profit de el la maxim. Sunt egoista, plangacioasa, schimbatoare, naiva de multe ori, slaba de inger… de atatea ori as da timpul inapoi! Uneori nu imi inteleg rostul. De ce? De ce traiesc? Imi e greu sa cred ca sunt atat de banala incat voi avea o slujba decenta, voi trai cat traieste un om normal, voi avea nepoti, dupa care ma voi duce in lumea celor drepti cu o inmormantare frumoasa si pomana imbelsugata. Nu! Urasc tiparele, iar incadrarea intr-unul dintre ele ar fi ucigatoare. Vreau sa traiesc putin, dar sa vad mult… vreau sa fiu frumoasa, tanara si plina de viata. Vreau ca lumea sa ma tina minte indiferent cum. Nu tin mortis sa isi aminteasca cineva de mine ca de un om bun, vreau doar ca multi sa ma tina minte pentru orice lucru marunt. Sa fiu de neuitat… prin orice detaliu care ma defineste si ma face sa fiu Eu!

Tineretul, speranţa unei lumi mai bune…: Fără cuvinte!

Tineretul, speranţa unei lumi mai bune…: Fără cuvinte!