Motto: "Amintirea e o seră a fericirilor de mult uitate."
Mi-ai spus că toate se plătesc, că tot răul se intoarce inzecit, că voi gusta din propria mea cupă de egoism... Nu te-am crezut. A trecut aproape un an şi mintea mea angrenată intr-un curs leneş de maturizare abia acum pricepe cuvintele tale, zâmbetele pline de sinceritate, incapacitatea ta de a mă răni... Mai inţeleg acum ce oarbă am fost; alergam după o himeră, ceva ce eu credeam că e perfect şi nu vedeam fericirea la câţiva centimetri de mine... Tu erai mereu acolo, aveai un sfat blând pentru fiecare pas greşit, iertai fiecare cuvânt urât, fiecare dispoziţie prostă si luai asupra ta tot ceea ce eu greşeam faţă de tine, faţă de alţii. Nu realizam de unde atâta bunătate, atâta devotament şi atâta tăcere...
Simţeam o ură imensă pentru fata cu ochi albaştri cu care te afişai pe holurile lungi in primul nostru an de liceu şi sângele-mi clocotea de fiecare dată când o vedeam venind spre tine. Şi totuşi eram mereu acolo ca o umbră intre voi, separându-vă mereu, spulberând intr-adins fiecare clipă de intimitate, neştiind de ce imi displace, de ce mă urăşte. O găseam făţarnică, ascunsă şi mi-era teamă de ea tocmai pentru că o ştiam diferită , total opusă caracterului meu. Ea, mereu blândă şi supusă, iţi vorbea cu ochii aţintiţi in jos ca şi cum ar fi vrut să te priveze de albastrul lor adânc ce contrasta cu suviţele ei blonde. Imi imaginam că e o fire boemă care scrie versuri lacrimogene cu rime simple căci nu concepeam ca al ei cap bălai să fie capabil de ceva mai mult. Totuşi nu aveam nici o convingere, nici un argument clar; nu o cunoşteam indeajuns şi la orice trimitere către acest subiect tu deveneai evaziv şi incercai să-l eviţi cu orice preţ. Întotdeauna făceam parelele inutile intre mine şi ea. Adevărul e că deosebirile dintre noi erau de la cer la pământ. Contrastam intru totul; eu eram o fire deschisă, veselă capabilă să-mi pun sufletul pe tavă in faţa oricui. Rădeam intotdeauna zgomotos, cu o poftă de neimaginat mai ales in timpul orelor de curs când imi plăcea să te lovesc discret pe sub bancă. Totuşi mă aprindeam repede, supărându-mă la glumele tale nepotrivite din cauza cărora plângeam uneori. Mă impăcai cu imbrăţişări calde şi săruturi dulci pe obraz, fără să indrăzneşti niciodată mai mult. Uneori ne ţineam de mână ca doi buni prieteni privindu-ne cu ochi aprinşi de indrăgostiţi, amuţind minute intregi, negăsind ceva suficient de potrivit pentru a spune, ceva care să se preteze unor momente aşa deosebite precum acelea de atunci. Îmi plăcea să-mi urmăresc propria imagine a chipului oglindită in ochii tăi migdalaţi şi nu mă sfiam niciodată să-ţi spun cât de important erai pentru mine şi cât de norocoasă mă simţeam că te-am cunoscut... (va urma)
