Chipul tău bolnav mă obsedează
Mi-ai ştrangulat trăirile cu bolborosiri purpurii,
tranşându-mi in pulpa stângă atingeri neverosimile,
murdare in toată esenţa trăirii lor.
Te-am asimiliat ezitând a muri pe de-a-ntregul,
păstrându-mă doar pentru a nu te pierde ireversibil din memoria retinei mele sufleteşti.
Tu, m-ai secat invinuindu-mă.
10 comentarii:
Doamne, cand va citesc poeziile...si in general cand citesc poeziile oricui in "noul stil" ma simt ca atunci cand ma abordeaza pustoaice de... 12-13 ani sa imi vorbeasca de boyfriend: PREISTORICA!
Simt ca e frumoasa poezia ta dar nu pot intelege cum de ma depasesc lucrurile astea atat de complexe... incep sa imi pun semne de intrebare...
cred ca nu imi place poezia moderna... nu stiu daca e vreo astfel de creatie care sa imi atraga atentia. Eu tot la simbolism si la epoci apuse am ramas:))... la rima, ritm, masura... muzicalitate si alte d-astea. Cred ca asta e si motivul pentru care nu ma pricep la poezie: sunt depasita.
Hmm...asta a fostsi reactia mea la inceput. Mi se parea foarte ciudat, dar incercand sa scriu mi-am dat seama ca ma atrage foarte mult stilul asta.
Vai, dar mi se pare superbă imaginea: memoria retinei mele sufleteşti. O poezie cu adevărat deosebită.
Scrii tare sugestiv, Evelyn. :)
dar, Evelyn !
Heliana, te simt putin ironica.
Mi se pare?:-s
Ce este, Edi?
Atat poti sa spui?:))
Am darul de-a părea ironică şi atunci când nu sunt. :))
Ah,dar ce profund`!
Imi place`:)
Bine c`a fost o banuiala nefondata, Heli!:*
Trimiteți un comentariu