sâmbătă, 27 februarie 2010

aşa

cum ai putut să mă laşi să te uit?
eu, cea care am înlocuit steaua polară cu lumina ochilor tăi
şi te-am cântat izvoarelor cereşti rând pe rând.
cum?
printre hotarele inexistente ale circulaţiei mele sangvine hoinăreai.
nu-ţi păsa că nu mai am globule de-ajuns şi te hrăneai cu sufletul meu.
bucăţică, cu bucăţică l-ai ros,l-ai mestecat... l-ai zdrobit.
de atunci nu mai exist.
e vina mea.
nu meritai.
ţi-am dat mult.

*
mi-amintesc de atunci.
nu era zi, nu era noapte.
soarele şi luna se împingeau pe cer,
se luptau contopindu-se aproape de androgin.
mă temeam
i-am rugat pe toţi.
pe tine, te vroiam un nor, deasupra celorlalţi nori
şi eu?
eu rămâneam nimic
eram prea goală.
dar, in nebunia unei clipe
ţi-am pictat ploapele
şi te-am făcut om

Un comentariu:

Livia`` spunea...

Ador poza asta`:x
Superba poezia`!
Intotdeauna femeile sufera mai mult,dar iubesc cu patos`!