Oglinzi

Ai fost primul ecoul al tăcerii mele, primul şi singurul pe care l-am căutat cu disperare printre moleculele fiecărei zile, ai fost primul de care n-am fugit, căci te-am iubit încă de când îmi străbăteai corzile vocale, gâdilându-mi esofagul cu fiecare silabă a numelui tău. Astfel, alergând după ultima petală din căldura ochilor tăi, te-am găsit în oglinda mea de pe noptieră. Îmi zâmbeai. Te-am întrebat nimic, iar tu mi-ai dat ca răspuns un vis de demult, cel visat de stropii de rouă înainte ca eu să mă nasc din firele de iarbă pe care le-ai zdrobit sub talpa ta. Apoi am stat multe ore într-un minut să te aud respirând, să simt cum conturul corpului tău străbate aerul, mângâindu-mi aievea chipul. Fiecare mişcare a ta îmi cutremura lumea, cu o forţă inimaginabilă care îşi avea punctul de plecare în pieptul meu. Nu te-am atins de tot nici măcar o dată, mi-a fost prea frică, dar de mii de ori cu gândul te-am avut, de mii de ori te-am cuprins, de mii de ori mi te-am închipuit dormind… tresărind dulce, dar niciodată nu te-am văzut cu adevărat. Himeră ar trebui să fie numele tău, căci ai apărut şi ai dispărut de puţine ori, prea puţine ca eu să mă satur de zvâcnirile celei mai pure dorinţe pe care m-ai învăţat să le simt una câte una până am ajuns în abis…

(for my dreamed one, that I shall never have)