ţi se despicase pieptul
şi mă ţineai de mână.
în ochi,
se zbătea damnarea scrumului de ţigară.
am ales să plâng eu pentru tine.
*
sângele curgând era androgin.
îi simţeam fermitatea masculină invadându-mi porii,
dulceaţa pântecelor imaginare umezindu-mi buzele.
îmi potoleai setea de certitudini cu fiecare picătură,
dar iminent mă pierdeam în necunoscut;
eram inima ta şi mă oprisem.
*
rece,
dar vie,
te-aş fi chemat să nu auzi nimic,
când sub apele oceanului planetar,
ne vom fi mutat .
ştiam că ne îndreptăm spre nicăieri,
însă nespus îmi doream să ajungem acolo,
nemuritori,
printre atâtea speranţe valabile DOAR o viaţă
11 comentarii:
Iar scrii chestii d-alea de imi pun la incercare comprehensiunea. Imposibil, I'm telling you.
Imi pare rau...
Ma bucur totusi ca treci pe aici:*
cred ca exista o speranta pe care o iei in nemurire.
Frumoase, promitatoare versuri. Felicitari! N-o lua in seama pe Verdeata....
Multumesc pentru apreciere!:*
@vreauultimuloc: si eu cred.
Toti am vrea sa ajngem nicaieri alaturi de dragoste!
Eve, lipsa cunostintelor mele despre limba franceza, ma obliga sa te rog sa-mi explici si mie, intr-o buna zi, ce inseamna titlul blogului tau:)
Multumesc:D
@ Radu:A pleca inseamna sa mori cate putin.
Multumesc:*
Trimiteți un comentariu