Agonie

în orele dintre primul strigăt închis în colivia tubulară a soarelui
şi corzile mele vocale e cerul-
pe care l-am privit neîntrerupt în timpul plimbărilor cu stomacul gol,
pe aleea noroiului şi a magazinelor cu feţe palide.
aşteptam mereu o scrisoare cântată de stele şi un pahar de lapte proaspăt.
mi-e sete.
aşteptam să mă laşi să plec pe marte,
fără valize,
doar cu un rând dublu de lenjerie intimă dantelată şi atât.
încă aştept.