Crâmpei

-Ai venit, răsună stins vocea lui. Două cuvinte ce-i străbătură corpul, celulă cu celulă fură de ajuns să-i amintească atătea şi atâtea...
-Da... Am venit să te iau acasa, Alec şi n-ai să te poţi opune.
Băiatul asculta cu ochii pierduţi în mişcarea buzelor ei frumos conturate, atât de naturale, ale căror roşeaţă aducea cu savoarea unui măr tomnatic şi tăcea. Nu-i putea spune nu; mereu a avut o slăbiciune pentru ea, doar a fost singura...
-Ce, crezi c-o să te las cu ăştia?
-Ai rămas la fel de încăpăţânată... nu reuşeşte deloc să te stăpânească, nu?
-Tacă-ţi gura, nerecunoscătorule şi lasă-mă să te îmbrăţişez.
Alec închise ochii. Şuviţe lungi din părul ei negru îi atingeau faţa pierzându-l în cele mai halucinante fantezii. Ar fi putut să-şi dea duhul atunci, însă i-ar fi provocat ei o durere de nesuportat. Suferise prea mult, iar asta probabil ar fi impins-o spre vreun gest necugetat, un act de curaj, cum îl vedea ea.
Inspiră adânc, simţind parfumul ei atât de familiar. Încă ştia că femeia asta îi aparţine, că e a lui, dar n-o mai merită.
-Angela...
-Spune... Dar el nu avea ce. Ochii mari, strălucitori îl lăsau fără cuvinte. Ar fi vrut s-o sărute, să fugă cu ea departe, s-o închidă intr-un glob de sticlă şi s-o privească şi s-o privească... s-o facă iar numai a lui. Îşi ridică mâna şi i-o aşeză pe buze, plimbând degetul mare încet, dintr-o parte în alta. Ea îşi lăsă pleoapele să cadă lin, pierzând în neglijenţa unui gând, un şir de lacrimi. Se apropie uşor de chipul lui palid şi-şi zdrobi buzele de ale sale. Erau la fel de blânde, la fel de jucăşe şi pentru un moment, crezu că-i va putea reda culoarea cu un sărut. Atunci işi aduse aminte de prima lor apropiere, din timpul liceului. Erau atât de infantili, li se părea că orice îşi doresc pot atinge...habar nu aveau ce-i aşteaptă. Angela nu asimila ceea ce simţea, era prea pierdută, prea tânără ca să se oprească o secundă din nebunia vârstei şi să gândească. Ce rost ar fi avut? Oricum urma să o ia de la capăt... După câteva secunde, îşi despărţiră buzele, ca şi când ar fi vrut să păstreze firul imaginar de rouă ce îi lega.
Alec o privea. Şi-ar fi prelungit chinurile doar pentru asta, dar n-a putut. Prea multe păcate, prea multe minciuni îi incolţiseră sub piele şi acum înfloreau hrănindu-se cu viaţa din el. Îl devorau de câţiva ani şi era slăbit. Simţi trebuia să plece. Tânăra îl umări fără să scoată un sunet, era incapabilă să se exteriorizeze. Avea impresia că pieptul i se despică şi toate organele sunt sfâşiate de o lamă ascuţită. Îşi aşeză capul unde crezu că-i va mai găsi inima, dar nu auzi nimic. Era foarte uşor să moară şi ea atunci şi să se îndrepte împreună spre oceanul mut al sufletelor fără odihnă. L-ar fi iubit acolo cât pentru două eternităţi sau mai bine, dar n-ar fi fost de ajuns. Nici o dilatare a timpului nu-i potolea setea de adorare, nici măcar distanţe in ani lumină...

Gol

Vorbesc, dar nu m-auzi.
E o tăcere densă între noi
Şi zace
Ca un câine bolnav pe asfalt
Mult sânge...
Aşa se scurge ce-a fost.
Vorbeşti, dar nu-mi spui nimic.
Nu te cunosc
Nici ochi, nici buze, nici chip ...
E vid intre noi şi
Stagnează ca o tumoare malignă
Mocneşte latent
Iar zace.
Eu vorbesc


Tu mă priveşti
Eu tac,
Dar ţipete-mi răzbat de sub piele
Scrijelind pe retina aerului cuvinte.

Tu mă priveşti
Eu tac,
Dar norii se îngrămădesc desupra mea urlând
Se zbat, se spintecă şi curg

Tu mă priveşti
Eu tac

Tu mă priveşti

Suflete...

respiraţia ta se cufundă în mine
a săpat galerii adânci
şi se capsulează în vene
şi-n ochi
şi-n oase, în sânge
eşti tu
ceasul ce-mi ticăie-n piept dimineţile
buzele ,în somn, fremătătoare
mâinile topindu-se îmbujorate de bucuria primei zăpezi
dansul cu vara in ploaie
tu totul...

iar eu prin tine mă trăiesc.

Trafic

Pletele gândului meu curg pe al tău piept
Uşor, împletindu-se cu zeci de autostrăzi
paralele cu ora noastră
Ar trebui să fim orbi:
Să ningă peste piei cu vârfuri de degete
si
alte piei să se zdrobească de catifele,
contopindu-se in dansuri fără sens,
când toti ieşim din ritm
călcând in picioare suflete.


suflete unele cu pământul

Penitenţe

Intreaga materie a ingerului meu
se scurge lent prin gingii când iubesc.
Ochii scuipă regrete
Când pomi argintii se prăbuşesc peste cochilia mea
Mă agăţ d- un perete de marmură acronic şi uit că există soare.

Schimbări

E nouă carnea pe mine
Şi-n ochiul umed al sufletului,
Timpul fuge turbat călcând în picioare norii.
În cugetul meu stagnează florile albe
Podeaua mi-e cerul
Alerg, culeg şi mă înec.

LET'S DO IT, ROMANIAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!

Va mai fi incă un an

am vrut
să te văd.

zdrobeşte-mă de pereţii sufletului tău!

am vrut
să mă dezbraci de tot
de temeri.

sufocă-mă cu moleculele fiecărei secunde!

te-am văzut
am hainele pe mine şi temerile toate incă-mi mişună prin buzunare.

nu voi mai fi copil!

A fost odată... un breloc

Secunda noastră de eternitate
e vie
suntem un gând rătăcit printre aţe
ce zornăie-n mănunchiul de chei
copii ce s-ascund în tocurile de lemn ale norilor:
2 fraieri.

Geneză

eu mă nasc
din pântecul cerurilor deschise către agonie
ce fierb intru evaporarea simţirii.
eu mă nasc
cu gânduri deloc şi doi dumnezei
cu tălpile goale, adăpate de lacrimi
căci mult au mai plâns cei ce nu pot veni inapoi.
eu mă nasc
cu datorii pe viaţă
cu cenzură pe buze, pe suflet, pe vise...
dar mă nasc.