Sâmbătă

Te-ai scris murdar pe sânii mei de portocale
mi-ai decojit interiorul de foc cu ochii tăi primăvăratici
şi ai scrijelit minuni de brocart vişiniu pe al meu psiche...
Mi-ai inundat existenţa: mai proaspăt ca un gând,
mai dulce ca o budincă de vanilie,
mai adevărat decât degetele mele cu care te creionez acum
mai decât cuvântul!
(for someone special)

Albastru

În ochii tăi de topaz se naşte sufletul meu
cald, încordat, dureros
mă zbat printre fantasme năucitoare,
Te respir sacadat, plutesc
Te vreau la temperatură maximă printre fantezii de ciocolată amăruie
umplutură de cireşe- satisfacţie 100%

Leapşa de la Rada

1. Care e singurul lucru pe care nu ai vrea să-l schimbi niciodata la tine?
Felul in care iubesc tot ce e frumos, sufletul.
2. Primul film care îţi vine în minte acum?
I know who killed me.(l-am vazut sâmbătă şi am rămas marcată)
3. Ce ai desenat ultima oară? (pe hârtie)
O inima tăiată pe jumatate.(da... iubesc)
4. De câte ori ai spus “Te urăsc”?
De foarte puţine ori, mi se pare că e un cuvant mai mare chiar şi decât "te iubesc". Spun asta doar când sunt sătula de o persoană până la refuz.
5. Cu ce personaj din literatură te identifici?
Cred ca din punct de vedere sentimental mă indentific cu Jim Marinescu din "Cartea nunţii"; iubesc mai multe persoane in moduri total diferite, sufăr altfel pentru fiecare, scriu, plâng... Sunt o romantică incurabilă.
6. Cât de bine te inţelegi cu tine?
Eu inseamna mai multe Evelyne care nu se inţeleg prea bine între ele... Întotdeauna conştiinţa mea se află între multiplelele mele personalităţi, care inclină spre idei şi soluţii variate... E destul de greu să iau o decizie, când am atâtea posibilităţi...
7. Dacă ar fi să scrii o carte, ce titlu ar avea?
"Deschide ochii"/"Eseuri despre fiori"...
8. Descrie în 3 cuvinte o persoană dragă ţie:
spontană, afectuoasă, diferită
9. Continuă propoziţia: Azi, încă adormită, ţi-am simţit obrazul atingându-mi chipul şi răsuflarea dulceagă, caldă fremătând.
Leapşa se duce la Sandra

19 aprilie

Plouă...
Stropii reci se metamorfozează in sărutări seci
Nu se aseamănă cu ingemănarea insaţiabilă a buzelor noastre clocotind
Vreau să fac dragoste cu cerul ăsta din ceolofan transparent
Să mă imbrac cu puful ancestral al norilor
Să curgă din mine rouă
Să plutesc printre vise de caramel
Hai iubitule, deschide-mi uşile cerului
Şi fă-mă crăiasa pungilor bleu din plastic!

Tomberon

Ţipete sadice răsună din cutia de lapte cu 0,1% grăsimi
Am uitat să gustăm minunile nemeritate ale oxigenului
Ne imbatam cu parfumurile ţevilor de eşapament,
Fumul deja ancestral al giganţilor industriali, geamătele dioxidului de carbon...
Razele platinate izbesc cu ură ceolofanele din tomberonul din fata blocului,
Din spatele blocului
De dupa colt
De langa tine
Din tine
Înotâm printre ouă putrede, ambalaje colorate, tampoane folosite, zâmbete pasteurizate...
Visăm să trăim mâine ca ieri, dar suntem prinşi în plastifiatul azi

TU

Atingerile tale roşiatice mă fac să vribrez
Îţi cer făţarnic să te opreşti, când defapt...
Aş vrea mai mult şi mai mult din carnea ta,
În fiecare gură de aer, pe care o inspir cu nesaţ
Mă ascund pe mine vampirizând fiecare sărut triunghiular cu gesturi tandre, false
Aş suge din tine fiecare picătură de sânge, poate chiar şi excitabila măduvă a oaselor,
Pe care tu mi-o refuzi de fiecare dată subtil.
Te implor să mă loveşti vanilat, să mă imbraci in aripi acide de fluture,
Să-mi dai tot!

Continuare

Totuşi toate lucrurile bune au un sfârşit, aşa şi prietenia noastră care s-a stins încet, încet transformându-se intr-o posesivitatea dulceagă uneori absurdă şi mereu inexplicabilă. Devenisem din ce în ce mai inchişi unul faţă de celălalt, ascunzându-ne privirile pofticioase in spatele cuvintelor dure pe care ni le adresam fără rost, doar de dragul de a face un schimb de replici. De fapt, situaţia era din ce in ce mai tensionată, intrucât ne exercitam nişte drepturi nescrise unul asupra celuilalt, drepturi ce veneau de la sine, drepturi pe care numai doua fiinţe care se aveau atât de mult le puteau percepe.
Anul şcolar era pe sfârşite. Gândul că nu-ţi voi mai auzi răsuflarea timp de opt ore in fiecare zi îmi apăsa pieptul secundă după secundă şi mă făcea să-mi doresc pentru prima dată ca şcoala să nu se mai termine. Ştiam de la inceput că o vacanţă de trei luni inseamnă mult timp... 90 de zile fără să te văd, fără să te ating, fără să mă imbăt cu mirosul de tutun al hainelor tale, 90 de zile in care va fi numai noapte. Chiar şi acum când scriu rândurile astea obosite, fără sens mi-e dor de prietenul şi iubitul meu pe care-l vreau inapoi...Mi-e dor să ne fie dor unul de altul, mi-e dor.
Timpul se scurgea lent. Adesea avem impresia ca ceasul stă in loc şi parcă pentru câteva clipe şi bătăile inimii mele incetau, provocându-mi dureri ale pieptului care-mi părea că se despică in două.Aş putea continua spunând că una din cele două părţi iţi aparţine şi că te vrea cu disperare, dar aş minţi... Pieptul meu intreg te invoca in orice moment, in orice vis, in orice gând; intreaga mea făptura tânjea după apropierea ta egoistă şi nesăţioasă, pe care insă mi-era imposibil s-o mai pretind. Regretam prin suspine şi nopţi de veghe interminabile faptul că imi negasem dreptul de a gusta cu adevărat din pasiunea născută intre noi şi nu-mi doream decât să zbor până la tine, măcar intr-un vis. Din nefericire tu mă pedepseai atât de tare incâ mi te refuzai chiar şi in vise, chiar dacă eu adormeam in fiecare noapte cu chipul tau in gând, filmele nocturne îmi erau stranii şi de multe ori de nedescifrat.
Zilele treceau lent, scriind peste intreg trupul meu numele tau banal pe care imi doream să-l uit, dar mi-l aminteam inconştient, detestându-l din ce în ce mai mult. Nu ştiam nimic de tine, nimic de noi aş putea spune chiar nimic despre mine; mintea mea era un amalgam de sentimente , frustrări, idei, dorinţe care nu se concretizau deloc, în nici un fel. Nu mă căutai, nu te căutam... şi totuşi din creierul mea pălea in fiecare zi ideea că despărţirea vindecă orice rană sau că ochii care nu se văd....Realizam că nimic şi nimeni nu te va putea şterge din mine... eram una şi aceeaşi persoană.

Joc

Tocul pantofului meu
înoată intr-un poem smântânos, acela
pe care mi l-ai scris tu pe piele, când ne jucam în alb
Iar eu plutesc in derivă,
pe o scândură arsă, innegrită
Şi totuşi tânjesc dupa coloana ta vertebrală
fracturabilă cu un simplu sărut

Dimineaţă

Minunile răsăritului albastru s-au evaporat în fumul de ţigară
Între noi rămâm ploile reci,
Murdare,
Uşile inchise prin ochii tăi negrii,
Visele aromate,
Cuvintele de vanilie...
Nu mai pâlpâie in tine strigătul lumânărilor de veghe, de prima dată
Miroase a gândurile tale imbecile, sperând la noi.
Cădem in sus sper infinitul dezamăgirii
Mă uiţi amintindu-ţi de mine in fiecare ceaşcă de cafea

Poveste pentru copii

Motto: "Amintirea e o seră a fericirilor de mult uitate."
Mi-ai spus că toate se plătesc, că tot răul se intoarce inzecit, că voi gusta din propria mea cupă de egoism... Nu te-am crezut. A trecut aproape un an şi mintea mea angrenată intr-un curs leneş de maturizare abia acum pricepe cuvintele tale, zâmbetele pline de sinceritate, incapacitatea ta de a mă răni... Mai inţeleg acum ce oarbă am fost; alergam după o himeră, ceva ce eu credeam că e perfect şi nu vedeam fericirea la câţiva centimetri de mine... Tu erai mereu acolo, aveai un sfat blând pentru fiecare pas greşit, iertai fiecare cuvânt urât, fiecare dispoziţie prostă si luai asupra ta tot ceea ce eu greşeam faţă de tine, faţă de alţii. Nu realizam de unde atâta bunătate, atâta devotament şi atâta tăcere...
Simţeam o ură imensă pentru fata cu ochi albaştri cu care te afişai pe holurile lungi in primul nostru an de liceu şi sângele-mi clocotea de fiecare dată când o vedeam venind spre tine. Şi totuşi eram mereu acolo ca o umbră intre voi, separându-vă mereu, spulberând intr-adins fiecare clipă de intimitate, neştiind de ce imi displace, de ce mă urăşte. O găseam făţarnică, ascunsă şi mi-era teamă de ea tocmai pentru că o ştiam diferită , total opusă caracterului meu. Ea, mereu blândă şi supusă, iţi vorbea cu ochii aţintiţi in jos ca şi cum ar fi vrut să te priveze de albastrul lor adânc ce contrasta cu suviţele ei blonde. Imi imaginam că e o fire boemă care scrie versuri lacrimogene cu rime simple căci nu concepeam ca al ei cap bălai să fie capabil de ceva mai mult. Totuşi nu aveam nici o convingere, nici un argument clar; nu o cunoşteam indeajuns şi la orice trimitere către acest subiect tu deveneai evaziv şi incercai să-l eviţi cu orice preţ. Întotdeauna făceam parelele inutile intre mine şi ea. Adevărul e că deosebirile dintre noi erau de la cer la pământ. Contrastam intru totul; eu eram o fire deschisă, veselă capabilă să-mi pun sufletul pe tavă in faţa oricui. Rădeam intotdeauna zgomotos, cu o poftă de neimaginat mai ales in timpul orelor de curs când imi plăcea să te lovesc discret pe sub bancă. Totuşi mă aprindeam repede, supărându-mă la glumele tale nepotrivite din cauza cărora plângeam uneori. Mă impăcai cu imbrăţişări calde şi săruturi dulci pe obraz, fără să indrăzneşti niciodată mai mult. Uneori ne ţineam de mână ca doi buni prieteni privindu-ne cu ochi aprinşi de indrăgostiţi, amuţind minute intregi, negăsind ceva suficient de potrivit pentru a spune, ceva care să se preteze unor momente aşa deosebite precum acelea de atunci. Îmi plăcea să-mi urmăresc propria imagine a chipului oglindită in ochii tăi migdalaţi şi nu mă sfiam niciodată să-ţi spun cât de important erai pentru mine şi cât de norocoasă mă simţeam că te-am cunoscut... (va urma)