-Ai venit, răsună stins vocea lui. Două cuvinte ce-i străbătură corpul, celulă cu celulă fură de ajuns să-i amintească atătea şi atâtea...
-Da... Am venit să te iau acasa, Alec şi n-ai să te poţi opune.
Băiatul asculta cu ochii pierduţi în mişcarea buzelor ei frumos conturate, atât de naturale, ale căror roşeaţă aducea cu savoarea unui măr tomnatic şi tăcea. Nu-i putea spune nu; mereu a avut o slăbiciune pentru ea, doar a fost singura...
-Ce, crezi c-o să te las cu ăştia?
-Ai rămas la fel de încăpăţânată... nu reuşeşte deloc să te stăpânească, nu?
-Tacă-ţi gura, nerecunoscătorule şi lasă-mă să te îmbrăţişez.
Alec închise ochii. Şuviţe lungi din părul ei negru îi atingeau faţa pierzându-l în cele mai halucinante fantezii. Ar fi putut să-şi dea duhul atunci, însă i-ar fi provocat ei o durere de nesuportat. Suferise prea mult, iar asta probabil ar fi impins-o spre vreun gest necugetat, un act de curaj, cum îl vedea ea.
Inspiră adânc, simţind parfumul ei atât de familiar. Încă ştia că femeia asta îi aparţine, că e a lui, dar n-o mai merită.
-Angela...
-Spune... Dar el nu avea ce. Ochii mari, strălucitori îl lăsau fără cuvinte. Ar fi vrut s-o sărute, să fugă cu ea departe, s-o închidă intr-un glob de sticlă şi s-o privească şi s-o privească... s-o facă iar numai a lui. Îşi ridică mâna şi i-o aşeză pe buze, plimbând degetul mare încet, dintr-o parte în alta. Ea îşi lăsă pleoapele să cadă lin, pierzând în neglijenţa unui gând, un şir de lacrimi. Se apropie uşor de chipul lui palid şi-şi zdrobi buzele de ale sale. Erau la fel de blânde, la fel de jucăşe şi pentru un moment, crezu că-i va putea reda culoarea cu un sărut. Atunci işi aduse aminte de prima lor apropiere, din timpul liceului. Erau atât de infantili, li se părea că orice îşi doresc pot atinge...habar nu aveau ce-i aşteaptă. Angela nu asimila ceea ce simţea, era prea pierdută, prea tânără ca să se oprească o secundă din nebunia vârstei şi să gândească. Ce rost ar fi avut? Oricum urma să o ia de la capăt... După câteva secunde, îşi despărţiră buzele, ca şi când ar fi vrut să păstreze firul imaginar de rouă ce îi lega.
Alec o privea. Şi-ar fi prelungit chinurile doar pentru asta, dar n-a putut. Prea multe păcate, prea multe minciuni îi incolţiseră sub piele şi acum înfloreau hrănindu-se cu viaţa din el. Îl devorau de câţiva ani şi era slăbit. Simţi trebuia să plece. Tânăra îl umări fără să scoată un sunet, era incapabilă să se exteriorizeze. Avea impresia că pieptul i se despică şi toate organele sunt sfâşiate de o lamă ascuţită. Îşi aşeză capul unde crezu că-i va mai găsi inima, dar nu auzi nimic. Era foarte uşor să moară şi ea atunci şi să se îndrepte împreună spre oceanul mut al sufletelor fără odihnă. L-ar fi iubit acolo cât pentru două eternităţi sau mai bine, dar n-ar fi fost de ajuns. Nici o dilatare a timpului nu-i potolea setea de adorare, nici măcar distanţe in ani lumină...
